„Zambet, fum, muzica, vorbe,ras,surprize, sarut, holding
hands, suprize, separare,fum, regasire, regret...fiecare dintre noi are un tipar
in viata, acel drum pe care il strabati de atatea ori si care, pana la urma,
poti muri crezand ca viata ta a fost diferita de la zi la zi. Ei bine, nu!
Zicala: „viata bate filmul” e mai buna si mai adevarata decat niciodata, caci
uitandu-te la un film prost vei stii mereu cat mai are pana la sfarsit( aka
comediile romantice de duzina). Fiecare suntem actori principali in propria
proiectie si cu totii vrem sa avem acel „happy-ending”, imi pare rau ca o
gandesc, la o varsta destul de frageda, zic eu, dar nu se va intampla- singuri
ne nastem si singuri murim. Oamenii nu vor fi niciodata drepti cu tine si iti
vor spune doar ce vrei sa auzi ca sa scape mai repede si fara prea multe
explicatii caci aflati in fata unui fapt intrebarea vine de la sine:” de ce?”
Nu stiu sa zica NU sau DA cand trebuie si ajung sa se ingroape in minciuni fara
rost ce mai tarziu fiind dezvaluite, tot din cauza prostiei umane, provoaca un
abis intre cei doi.
Inteleg ca e mai usor sa minti, dar totusi, daca nu
respectul pentru cealalta persoana cat respectul de sine ar trebui sa te
opreasca sa fie „vocea ratiunii” care te indeamna sa zici adevarul oricat de
trist sau suparator ar fi, oricate lacrimi ar provoca, oricate explicatii ar
trebui sa dai apoi. Daca minti inseamna ca omul acela nu conteaza si deci nu
iti va pasa daca e suparat sau nu din cauza ta asa ca intrebarea e „de ce ne
ascundem dupa un deget?” De ce punem mesaje motivationale pe facebook, pe care
poate ca intr-o masura sau alta le credem, dar nu facem nimic in sensul in care
ne indruma ele? De ce exista expresia” faci cum iti e tie mai bine!”? Frate,
ti-am cerut parerea, daca stiam ce simt atunci nu te mai intrebam!De ce dam
curaj, cand ar trebui sa le taiem aripile? De ce nu stim sa spunem NU? De ce?
Zambet, fum, muzica, vorbe,ras,surprize, sarut, holding
hands, suprize, separare,fum, regasire, regret...”
Asta urla o fata cu parul zburlit, cu machaijul intins de
atat plans si parca nici voce nu mai avea... in fata la Universitate- statea
acolo singura, desi inconjurata de atati straini cu privirile lor dubioase cu
tot, si urla. Vroia libertate, vroia adevar!
Spunea ceea ce cu totii gandeau, dar nimeni nu avea curaj sa o spuna,
nimeni nu s-ar fi urcat pe statuia din fata Teatrului National sa spuna ce
gandeste, ce simte. Totusi, acest mic copil retardat a facut-o si acum toti o priveau cum era dusa
pe sus de jandarmi la politie pentru ca nu avusese „cerere de protest”. Si toti
priveau, si niciunul nu intervenea, nu avea curajul, deminitatea sau sufletul
sa spuna sau faca vreun gest pentru a o elibera. Si erau atat cunoscuti cat si
necunoscuti, dar ea tot singura era. Necunoscutii o credeau ori nebuna, drogata
sau beata, dar stiau ca au gresit, nu fata de ea cat fata de altii iar
cunoscutii ascundeau in sine un secret. Fiecare dintre ei stia macar un lucru
care il facusera, dar nu ziceau nimic...au trecut zile si ea tot la racoare era.
Nimeni nu a venit sa ii plateasca cautiunea- parintii o renegasera, prietenii
parca nu o mai stiau si tot singura era...
Nu stiu cum s-a terminat si cum a resusit sa iasa din
inchisoare, dar puteti sa o vedeti in fiecare seara la acelasi colt de strada
imbracata sumar asteptand un client. Are corpul plin de vanatai, patronul e
dur...asa se pare, dar supravietuieste... duce o viata, pe care nimeni nu si-ar
dori-o, dar in fiecare zi de 1 septembrie zambeste: ea a fost cea care a avut
curaj, da toate vin cu un pret, dar a avut curaj si a mers pana in panzele albe
pentru ceea ce credea, pentru ceea ce vedea.
A avut curaj, la fel cum „el” ii spusese in ziua in care
o mintise din vorbe, priviri si sarutari. A avut curaj si i-a demonstrat ca nu
o cunoaste chiar deloc. Si de unde stia? Sa punem doar ca el chemase jandarmii
ca sa o duca la sectie...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu